Balanţa de alb nu este decât o tentativă de a forţa ca imaginea dată de cameră sa fie o versiune acceptabilă a ceea ce omul vede.
Cunoaştem faptul că întotdeauna culoarea percepută de creierul nostru este lungimea de undă reflectată de obiectul la care ne uităm. Această culoare este rezultanta din lumina reflectată de obiect modificată de temperatura luminii care pică pe obiect, în speţă, însăşi culoarea razei de lumină. Un subiect pe care îl percepem ca fiind alb "pur" reflectă în totalitate lumina care ajunge la el, iar un obiect negru nu reflectă deloc. Desigur, cele două nu sunt decât modele fizice, niciun corp nu este nici perfect alb, nici negru perfect în realitate. Toate depind de temperatura culorii luminii incidente. De exemplu, foaia de hârtie este albă, doar în aparenţă, iar un obiect, oricât de negru ar părea, tot reflectă o mică parte din lumina incidentă şi are o anumită tentă cromatică.
Scara de temperatură a culorii se întinde de la roşu la albastru, se bazează pe culoarea pe care o refectă un obiect, în funcţie de... cât de cald este. Pentru raţiuni de coerenţă, să ignorăm compoziţia substanţei din care este alcătuit obiectul şi să îl tratăm teoretic, ca şi corp negru. Măsurată în grade Kelvin, această temperatură a culorii suscită un interes particular în fotografie, întrucât toate sursele luminoase au o anumită temperatură. Încălzit la o temperatură de 1000K, un corp negru emite o lumină roşiatică (vezi oţelul încins). Pe masură ce temperatura creşte, se schimbă şi culoarea pe care o radiază, înspre oranj şi apoi înspre galben deschis. Ea devine aproape albă undeva în jur de 5800K, aceasta fiind şi temperatura suprafeţei solare, pe care o considerăm din motive practice în fotografie ca fiind alb neutru. Dacă încălzim şi mai mult obiectul, el va capăta o nuanţă bleu-albăstruie de la 7000K până la albastru dens la 9000-10000K.
Problema este că Dumnezeu (sau natura, după cum preferă evoluţioniştii) a proiectat sistemul nostru de vedere astfel încât creierul nostru să prefere să înregistreze culoarea pielii - de exemplu - în acelaşi mod fie că o vedem la un bec sau sub soare puternic, o impresie, chestiune discutabilă situată între psihologie şi fiziologie. Însă aceasta nu este realitatea: culoarea pielii noastre este relativă: depinde de lumina care o "incălzeste".
Uitaţi-vă la mâna dvs afară într-o seară când încă mai este lumină afară, apoi imediat intraţi în casă, aprindeţi becul (lumina incandescentă) şi uitaţi-vă iar. Vi se va părea că este aceeaşi culoare a pielii. Nu este adevărat : culoarea diferă, însă creierul vostru a facut corecţiile necesare - cum se zice, ochiul s-a adaptat - încât să vă dea această impresie.
A fost nevoie de sute de milioane de dolari, sute de mii de ore de muncă adunate în 150 de ani pentru a crea o tehnologie care să permită ca o cameră de numai câteva zeci sau sute de dolari să redea o imagine acceptabil de fidelă a ceea ce noi dorim să vedem!
Ni se pare logic şi simplu să judecăm care cameră are o balanţă de alb mai fidelă decât alta, însă este o chestiune pur subiectivă, care ţine de ochiul privitorului.
Foarte des aud că o anume cameră are auto-white balance mai bună decât alta: este relativ şi subiectiv. La fel de bine, alt individ poate să susţină că o altă cameră are awb mai "reală". Noi aici pretindem că judecăm ceea ce inginerii respectivi au proiectat să pară, nu ceea ce este în realitate.
Alteori aud că o cameră are culori naturale sau că balanţa de alb într-un anumit caz redă o culoare "mai reală" a pielii decât în alt caz. Fals! În cazurile acestea, culoarea pielii (re)dată de cameră este rezultată de culoarea luminii incidente, de modul cum a fost proiectată camera să redea cele trei culori primare, RGB (aici e o alta discuţie) şi de setarea wb a camerei. Deci tot o rezultantă, care este evaluată relativ (vezi subiectiv) de creierul nostru, în funcţie de gusturile şi educaţia noastră vizuală, dar şi după prejudecăţile şi clişeele vizuale pe care le avem în subconştient.
Din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte fotografia, balanţa de alb este efectiv o chestiune de gust, pe care eu o setez a posteriori aşa cum mi se pare mie mai bine din punct de vedere estetic. Cu atât mai mult, în cazul unui portret în culori, în care este importantă culoarea pielii subiectului : o prefer uneori mai caldă (aşa cum este curentul dominant în arta fotografică recentă) sau alteori mai rece, totul depinde de cum apreciază creierul meu subiectul şi circumstanţa respectivă, cât şi de perspectivele mele estetice.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu